17.04.2010

Toata ziua a fost marcata de ceea ce s-a întâmplat în Polonia. A fost o slujbă de pomenire a celor 94 de persoame, care au murit in accidentul aviatic de la Katyn. Ce m-a impresionat a fost decenţa şi ordinea cu care polonezii au ştiut să participe la acest moment. La această tragedie s-a mai adaugat şi prezenţa norului vulcanic, venit tocmai din Islanda. Suntem în faţa a două momente care, probabil, vor schimba cursul evenimentelor de pe continentul european, şi nu numai. Polonezilor le-a dispărut la Katyn conducerea statului, aşa cum s-a întâmplat acum 70 de ani. Numai că atunci au fost 22.000 de ofiţeri, intelectuali, iar acum numai 94. Fostul preşedinte al Poloniei era un om hotarât şi ,probabil, le-ar fi spus ruşilor să-şi asume nu numai recunoaşterea tragediei (care oricum era recunoscută cu o jumatate de măsură încă de pe vremea lui Gorbi), dar şi despăgubirea familiilor celor dispăruţi. Părerea mea este că la capitolul "despăgubire", ruşii nu ar fi chiar atât de fericiţi să plătească despăguri la atâtea zeci de mii de familii. Asta pe de o parte, pe de altă parte, polonezii au descoperit un zăcământ de gaze foarte important ceea ce le-ar aduce o independenţă energetică. Important este ce politică va duce viitorul preşedinte. Apropos de Katyn. Am văzut filmul lui Wajda, Pădurea Katyn, este un fel de documentar bine făcut. Emoţia puternică îi lipsea. Mai ales că Wajda a fost direct afectat. Am înteşes că tatăl lui a murit acolo. Sigur sunt imagini bine făcute, unele dintre ele memorabile, dar emoţia era disipată. Mă aşteptam la mult mai mult de la Wajda.
În ceea ce priveşte norul vulcanic, cred că este un semn divin. Prea mult ne-am destrăbălat în tot felul de deplasări. Probabil că Dumnezeu nu vrea ca vreun satelit de la NASA să ajungă la el. La spaţiul în care numai el este stăpân. Poate el nu ne-a lăsat să-i identificăm sălaşul, cum nu ne-a lăsat să-i repetăm fapta. Adică să modelăm noi lumea. Însăşi creaţia artistică nu este altceva decât forma prin care Dumnezeu vrea să le comunice oamenilor că el există. Artistul este legătura dintre el şi oameni. Puterea artistică este dialogul pe care artistul îl are cu Marele Creator. Am sta şi m-am gândit. Eu m-am născut moartă. La propriu. Am avut asfixie albă. Ce duh a venit asupra mea şi m-a adus în viaţa asta pământeană, în care singura bucurie nu o am decât atunci când scriu? Rămâne un mister. Mai ales că nu ştiu nici cine m-a adus pe lume. În fine, m-am trezit într-o viaţă, în care puţini oameni vor să aibă de-a face ci mine. Asta e!

16.04.2010

Gata m-am hotarât sa-mi ţin un jurnal pe acest blog. Folosesc acest gen mai mult ca o terapie, pentru ca sunt într-o situaţie cum n-am crezut vreodată că am să ajung. Sunt disperată şi de câteva luni îmi fac şedinţe de autohipnoză. Sufăr de vreo 4 ani de o depresie îngrozitoare, la care s-a adaugat şi situaţia în care mă aflu: sunt şomeră. Adică, în afara societăţii. Sunt obligată să trăiesc cu 518 lei pe lună, din care 460 trebuie sa-i dau la bancă. Lucrez acasă la patru volume ale unui poet conservator. În casă este frig şi viaţa e din ce în ce mai grea. Într-una dintre şedinţele mele de autohipnoză am fost in iad. Ceea ce m-a făcut să cred că el, iadul, există. Am văzut cum scheletele umane se ridicau şi se îmbrăcau in haine. Figura lui Iisus era de faţă. Iar acest fapt mi s-a întâmplat în Săptămâna Patimilor. Sigur, pentru mulţi poate părea o nebunie, dar am fost cu Iisus în iad. Dar, cred că iadul este mai degrabă aici, pe pământ, construit de noi, oamenii. Sufăr de lipsă de comunicare şi nu de singurătate. Dacă nu aş sti că sunt bogată pentru că înţeleg muzica lui Mozart, că-i înţeleg pe impresionişti şi noua generaţie de artişti mă consider bogată. saraci sunt ce-i care nu au duh. Cei care sunt goi pe dinlăuntru. Aşa că bucuria mea nu stă decât în artă. Oamenii m-au dezamăgit şi continuă să mă dezamăgească.