Stau în genunchi în mijlocul cununei de spini.
Râul îşi poartă mâlul lacrimei peste hârtoapele zilei
Undeva-aproape o vale
Ura, este numele ei.
Firul subţire ghimpat înconjoară
Oraşul, casa, farfuria, lingura, unde
Zace zeama ochiului care nu vede nimic.
„Mamă ce este nimicul”? –
întreabă copilul
„Nu ştiu” – răspunde mama.
Măcelarul Manole, cel care şi-a zidit nevasta
Dintr-o năstruşnică trufie
Pune cărămidă peste cărămidă
Pentru a înălţa casa nimicului.
Ea nu va avea ferestre şi va fi tapetată
Cu oglinzi.
II
Toamna – oamenii par
o masă spectrală
cu gândurile căzute în picioare
crau, crau, crau – ţipă ciorile
sfâşiind cerul
cu ghearele şi ciocurile lor puternice.
Soarele s-a aşezat în
coroanele copacilor
contorsionaţi şi scorojiţi
de timpul scurs
în sevele lor.
O bilă uriaşă de plumb
A fost aruncată
pe asfaltul întunecat al trotuarului.
Merg pe linia mediană
a concretului.
Dincolo – nimicul
Această carte a nimicului
strânge în filele ei
fine şi subţiri cuvintele
binelui şi răului
frumosului şu urâtului
splendorii şi grotescului
îngerii raiului şi
apostolii iadului
în piramide de silabe
aruncate în poala
pietei din colţ.
III
Cuvintele stau atârnate la geam -
rufe proaspăt spălate.
Din colţul bibliotecii Martha îmi zâmbeşte.
Fiica ei, Valentina, a plecat acum cincizeci de ani.
Nimeni nu ştie dacă a iubit sau dacă a urât vreodată.
Viaţa este aruncată la zar.
Pe masă nu se află nimic.
Decât o planşetă gălbuie, din lemn natur
Aici sunt încrustate o mie de predicate.
Nimic nu anunţă începutul războiului..
Inima îmi zvâgneşte puternic.
Banchize de gheaţă se revarsă în mine.
E oare teama de a trece dincolo sau
Numai gândul ce mă desparte de cel
Ce îşi poartă făţarnic mantia de zale ruginite.
O falie uriaşă se naşte între mine şi pasărea măiastră
Care nu a cântat niciodată.
IV
Aripile celor o mie de predicate au început să se mişte
Desenând trupul păsării care stă
rezemată de pervazul ferestrei.
Un clovn pluteşte lin pe luciul albastru al apei,
În jurul lui zilele stau cocoţate pe piedestale de bronz.
Cavaleri în armuri de carton cred că războiul e câştigat.
„O farsă” - spune primul
spectator,
„O naraţiune” – spune cel de al
doilea
Şi rânjetul cuprinde burta umflată a lumii.
V
Încet, încet haosul pune stăpânire pe lucruri.
Creşte în mijloc o tulpină firavă.
Să fie oare Speranţă?
În fiecare zi mă vizitează Moartea
Stă impasibilă, cu un zâmbet firav în colţul gurii
Mă priveşte
Maxilarele mi se încleştează
Nu-i pot spune „Pleacă, nu sunt
pregătită”.
Realitatea devine sfărâmicioasă.
Ea nu este decât iluzia aşezată pe umerii noştri
Unde două aripi mari de înger ne-au crescut.
VI
Spaima pisicii sălbatice muşcă adânc
din pieptul fierbinte al zilei,
Îi place mirosul de sânge şi gustul de carne amară.
Într-o noapte cu lună plină a fugit pe câmpul ciulinilor
Până când a ajuns în faţa unui frunziş al şoaptelor.
Nu înţelegea nimic.
Dar s-a lăsat devorată de el.
Dintr-o dată a crescut un copac înalt
Cu frunze verzi şi lucioase.
Nimeni nu se putea apropia de el.
Era carnivor.
Într-o zi, un biet scrib a venit cu un papirus.
Copacul s-a uitat mirat la el
Şi s-a uscat.
De atunci, locul acela s-a numit vizuina cuvântului.
VII
Când Hanibal
intra victorios în Roma
Hiran murea în chinuri groaznice
- două talgere nepuse în balanţă de istorie –
Moartea aleargă despletită pe câmp
ajunge într-un colţ şi,
-
ca o femeiuşcă de doi bani şi jumătate -,
se unduieşte, îşi
înfige ghearele în grumazul moale al dimineţii.
Peste oraş o boare grea se lasă
iar oamenii-gângănii aleargă peste bazarul vieţii
În zare un fagure al iluziilor creşte
un perete ce desparte eternitatea de noi
Călătorim, călătorim, călătorim
Spre Roma lui Hanibal
Fără să ştim
Că peretele fagure
Este singurul dar
Pe care zeii
Ni-l dau.
VIII
Să fii în miezul timpului
acolo, unde este lumină şi întuneric,
acolo, unde fragmentele de viaţă
fug în viteză unele după altele.
Pe pajiştea cenuşie a memoriei.
am fost până la graniţa unei alte dimensiuni
acolo unde cuvintele se topesc
unde chipurile
bărbaţilor, femeilor, copiilor
se așează unele peste altele
aidoma filelor unei cărţi.
Nu este o carte de litere
-
un abur, un fum -
ce pluteşte uşor peste
oraşe, forme de relief, vieţuitoare.
Trupul meu tremura spasmodic pe fotoliu
lângă mine, Jacky, câinele se uita mirat
zidurile camerei se desfăceau
şi dansau în ritmurile finale
ale simfoniei fantastice
a bătrânului bruckner
În mijloc o moviliţă creştea
creştea, creştea, creştea
Până când a devenit un munte
gol pe dinăuntru
Pe el se lipeau mii de
puncte, virgule, semne ale întrebărilor şi ale mirărilor
Era o renaştere uscată
a ramurii de măslin.
IX
Viaţa se-ntinde
În măruntaiele zilei
Ca o caracatiţă
Ce-şi varsă cerneala
pe întinderea
nelăsată privirii noastre.
Merg pe coasta muntelui
de-o parte şi de alta
case mici nelocuite de nimeni.
La capătul drumului
un înger cu aripile lăsate
ca o pasăre albă
uriaşă
Îmi spune
„N-a sosit vremea”.
Mă-ntorc spre desişul hulpav
Al ploii de frunze
Pe care copacul
Din faţa ferestrei
Mi-o aduce în zori.
X
Chipurile lor sunt întipărite pe cartoane groase
Duse, aidoma îngerilor, pe urmeri
De sclavii hârtiei
Cu genunchii însângeraţi de atâta sclavie
Mărşeluiesc pe străzi de mult uitate
La capăt,
trupurile cad
Acoperite de cartoanele groase
Pe care sunt întipărite chipurile lor
Ale idolilor
Deasupra acestora un nor greu de poeme pluteşte
Absorbit de tunelul ce duce la
Uriaşul, măreţul poem
La început este
un zumzet, apoi, un strigăt
Iar, mai apoi, un urlet
Măreţul poem se umflă
De verbe de dragoste, de ură, de dispreţ
Lasciv se aşază de-a lungul cerului, de-a lungul curcubeului
El este uşor, asemeni ţie
Când îţi simţi numai creierul
O imensă uzină de cuvinte şi imagini
Toate aruncate în mâlul noroiului
Ce ne înconjoară
De la naştere până la moarte.
XI
Trăiesc într-o altă dimensiune
Unde viaţa se derulează cu o viteză nemaivăzută
Unde timpanul refuză zgomotul
Lătros al tobelor aranjate ordonat
Pe pieptul osos al învinsului.
Trăiesc într-o altă dimensiune
Unde morţii îşi îmbracă osemintele
Crezând că vor da la o parte pământul
Bătătorit de veacuri şi
Vor ieşi la suprafaţă.
Trăiesc într-o altă dimensiune
Unde trupul nu mai există
Unde sângele nu mai este roşu
Ci translucid
Unde trăieşte un creier mare
Sub carapacea căruia se înghesuie întâmplările.
Trăiesc într-o altă dimensiune
O grădină a edenului
Neudată de lacrimi, de ură, de viclenie
Unde identitatea s-a topit
În cercurile fierbinţi ale lumânărilor
Unde eternitatea ne este promisă
Şi unde nimicul este atoatecuprinzător.
Întâmplări de la
marginea oraşului
Pe Calea Văcăreştilor
Pielea uscată a verbului
Se întinde peste dealul din Calea Vacăreştilor
Printre crăpăturile ei cresc
Fire de iarbă, copaci şi lampadare
Cu lumina tremurândă.
Viaţa se scurge
Pe obrazul fierbinte al asfaltului.
Ce repede cade
griul în oameni
Cu trupurile îndoite
- hârtie mototolită, aruncată pe jos –
Ei sunt peştii uriaşi
Din acvariul foamei
Un covor de sticlă aşez peste el
Disperate
cuvintele se caţără pe zidul nehumat al blocurilor
Aici, la marginea oraşului
Spaima se naşte
În craniile unor civilizaţii uitate
Pe lama buldozerului
Stau înghesuite armate de adjective
Cu gurile lipite,
Urletul câinilor sfâşie noaptea
Cu liniştea ei lăsată
Peste neputinţa speranţei
De a se cuibări în irisul fiebinte al morţii
O poveste
Cuvântului îi place să se
trezească când coroanele copacilor
sunt zdrenţuite de zorii lăptoşi. Îi place să-şi bea cafeaua în tihnă şi este
impresionat de armonia în care trăiesc păsările. Ii place să
hoinărească prin oraş. Nu-i plac geometria străzilor şi nici a blocurilor şi a
caselor - soldaţi înalţi sau scuzi aliniaţi pe câmpul
de luptă . îi place să trăiască liber . Se hotărăşte să plece. Oraşul este îmbrăcat cu o pâclă subţire ca o
mătase. Ajunge în faţa Bisericii Sfăntului Gheorghe.Se opreşte. Îşi
aduce aminte că Dumnezeu l-a numit pe el primul. "La început a fost
cuvântul". Pleacă. Ajunge la Fântâna Universităţii. Aici, i-ar
placea să se cuibărească într-un strop de apă sau în amfiteatre Dar nu. Pleacă. Merge spre bulevard. Gupuri,
la început firave, apoi din ce în ce mai mari, de oameni cu feţele
schimonosite de durere şi cu privirile înfipte în asfalt, îşi fac apariţia. Din
casele vechi răzbate un miros de putregai şi sărăcie. Soarele începe să
strălucească din ce în ce mai puternic. La parterul unui bloc un bărbat zace
într-o baltă de sânge. Nimeni nu se opreşte. Puţin mai departe, o femeie este
înjungiată. Nimeni nu se uită la ea. Autobuzele, tramvaiele, troleibuzele cară
în ele suflete golite de orice sentiment. Cuvântul se uită îngrozit şi începe
să alerge, din ce în ce mai repede. Aleargă, aleargă, aleagă. Inima din pieptul
lui de litere îi bate din ce în ce mai puternic. Ajunge la marginea oraşului,
care se scurge într-o vastă câmpie. Pe lina subţire ce desparte pământul de
cer, iar plăcea cuvântului să se cuibărească. Este obosit. Adoarme. Visează. Un
tunel verde, pe care îl străbate, la capătul căruia se află o poiană circulară,
ce seamănă cu propriul lui mormânt. De jur împrejur stau brazii ca nişte
lumânări fară de lumină. Se trezeşte. Se gândeşte să se întoarcă acasă, o carte
cu filele scoase, pe coperta căreia timpul scrijelşte. O ia pe drumul cel mai
scurt.
